ONE HELLÉ OF A GIRL

Bugatti. Unul dintre cei mai mari producători francezi de automobile de înaltă performanță.

Queen. Conducătoarea absolută a unei țări.

Puse împreună aceste două cuvinte îmi par a forma ceva magic: Bugatti Queen.

Supraviețuitoare a unui accident, iubită pasională, eroină cu un destin tragic. De ce ar trebui să citim povestea lui Mariette Hélène Delangle? Pentru că în urmă cu aproximativ nouăzeci de ani, Hélène îi bătea pe bărbați la jocul inventat chiar de ei. 

Vă propun un exercițiu de imaginație. Se dă următoarea scenă: Charles Rolls, Ettore Bugatti și frații Renault trecând prin fața ta în cursa de la Paris la Madrid. Apoi, rapid, vine Camille du Gast, singura femeie suficient de curajoasă să se ofere voluntară pentru a participa la o astfel de cursă. Hélène Delangle privește cu ochi mari, de pe marginea drumului, automobilele care aleargă înfometate după curbe. Era anul 1903, Hélène avea trei anișori. Putea fi acesta momentul în care fetița s-a îndrăgostit de lumea automobilelor? Eu cred că da. 

Ne întoarcem ceva timp în urmă, în Boissy-le-Sec, un sat micuț situat în apropierea Parisului. Într-o perioadă în care primii ani din viața unui copil erau foarte nesiguri, Léon Delangle și soția sa învinuiau vremea friguroasă pentru pierderea a doi copilași. Dar Alexandrine Delangle era din nou însărcinată când Léon a primit o ofertă de lucru și astfel au putut părăsi acel sătuc. 

Léon Aristide Delangle era diriginte de poștă, slujbă care îi oferea o mie de franci pe an și un acoperiș deaspura capului. 

Alexandrine Estelle Bouillie era o fată firavă, care avea doar nouăsprezece ani atunci când s-a măritat cu Léon, în vârstă de treizeci și unu de ani.

Léon a primit o ofertă de lucru și s-a putut transfera în Aunay-sous-Auneau în iunie 1898. După un alt copil pierdut, în primăvara lui 1899 se năștea Solange Andrée. Iar Alexandrine Delangle a intrat din nou în travaliu pe 15 decembrie 1900. Micuța a primit numele Mariette Hélène. 

1903. Hélène avea trei ani. În Paris, peste două mii de oameni dețineau automobile. Însă pe atunci, bicicletele erau parte din viața de zi cu zi. 

Celebra cursă auto de la Paris la Madrid era stabilit să înceapă în ultima duminică din mai 1903. Localnicii din Aunay se deplasau spre locul de unde urma să înceapă cursa fără a mai vorbi despre nimic altceva. Lista participanților fusese anunțată în presă. Automobilele erau clasificate în patru grupe, în funcție de greutatea lor. 

Un bancher, un conte, un bijutier, o doamnă care și-a arătat deja curajul în 1901 în cursa de la Paris la Berlin. Lista piloților înscriși varia de la oameni serioși la oameni excentrici. Unii participau doar pentru distracție – nu s-ar fi așteptat niciodată ca automobilele lor să meargă mai mult de șase ore. Printre cei înscriși se numărau și doi tineri designeri de automobile din Alsace, Emile Mathis și asociatul său milanez, Ettore Bugatti. Canditați mai serioși erau americanii Tod Sloan și William K. Vanderbilt Jr în formidabilul său Mercedes. Vânzătorul de automobile britanice, Charles Rolls, alături de compatrioții săi, Lorraine Barrow și Charles Jarrott. René De Knyff, conducând mereu un Panhard. Marcel, Fernand și Louis Renault și un misterios “Dr Pascal”, pseudonimul care masca identitatea milionarului dramaturg și pasionat de automobile, baronul Henri de Rothschild. 

Camille du Gast a fost singura femeie suficient de curajoasă să se ofere voluntară pentru a participa la o cursă de 872 de mile de-a lungul unor drumuri în mare parte necunoscute. 

Șansa lui Hélène de a asista la unul dintre cele mai mari evenimente din istoria timpurie a curselor a fost aproape să nu se întâmple. Părinții nu au putut să meargă să vadă cursa. Din fericire însă, prietenul tatălui, Chopiteau, s-a oferit să îi ia cu el pe copii. La opt dimineața, câmpiile de sub panta lungă a dealului Bourdinière erau deja aglomerate. Nimeni nu era sigur când va trece primul automobil. Zgomotele și rafalele de vânt erau întâmpinate cu strigăte nerăbdătoare și cu un val de oameni îndreptându-se spre drum. Putea un copil de trei ani să absoarbă toată această emoție și să o păstreze undeva în memorie pentru mai târziu? În teorie nu. Dar acela a fost momentul în care muzica motoarelor și gustul pentru viteză au cuprins-o pentru prima dată pe Hélène.

Din păcate, după cursa de duminică, ziarele de luni erau pline de povești de groază. Marcel Renault a murit. Un pilot amator englez a ars de viu după ce automobilul său a luat foc. Lesna, marele campion ciclist a fost accidentat în așa fel încât nu a mai putut concura niciodată. Lorraine Barrow, încercând să evite un câine s-a lovit de un copac și și-a ucis mecanicul în timp ce el însuși a zăbovit câteva ore dureroase. Iar aceastea nu au fost singurele accidente. 

Cu toate acestea, două luni mai târziu, a avut loc primul “Turul Franței” și a fost întâmpinat ca un succes fără precedent. Spectacolul drumurilor care fredonau melodii cântate de roți a fost binevenit. Era ca o sărbătoare mai puțin periculoasă a vitezei.

Locul în care Hélène a început să studieze a fost într-o școală din Aunay. Era o școală modernă, aflată sub conducerea statului, într-o vreme în care majoritatea școlilor se aflau sub conducerea bisericii. Acolo, tinerele puteau să își depășească limitele – atât limitele lor, cât și limitele familiei. Modelele pentru fetele din generația de dinainte de război au fost femeile îndrăznețe, care voiau să spargă tipare. Neînfricate, independente și conștiente de valoarea oricărei publicități – acestea erau genul de femei care erau admirate de elevele din generația lui Hélène.

La un anumit moment în viață, cu ceva timp înainte de a împlini douăzeci de ani, Hélène a plecat de acasă pentru a își face o viață nouă în Paris. Din 1918 până în 1928 a locuit în mai multe camere închiriate chiar lângă “Avenue des Ternes”. 

Bărbatul care ar fi putut fi primul iubit al lui Hélène și pe care ea l-a fotografiat, în glumă, în timp ce el făcea baie, a fost René Carrère. Un artist a cărui operă serioasă a fost finanțată cu ajutorul unor desene erotice. Publicate sub formă de cărți poștale, acestea au fost utilizate pentru a face publicitate în sălile de concerte.

Carrère, cu conexiunile sale în lumea teatrului, a fost bărbatul care ar fi putut să o sfătuiască pe tânăra sa iubită să ia lecții de dans. Pentru o fată atletică, drăguță și cu un bun simț al echilibrului, aceasta a fost una dintre cele mai ușoare modalități semi-respectabile de a-și câștiga existența în anii postbelici.

Hélène și-a câștigat banii pentru chirie și pentru primul automobil, un Citroën pe care l-a poreclit Maisie, lucrând fie la Concert Mayol fie la Ba-Ta-Clan. 

Trecând pe lângă intrarea unui imens hotel nou, a aruncat o privire pe strada Marboeuf. O săgeată iluminată arăta către garajul Alfa Romeo. Aceasta clipea peste un rând de automobile sport elegante, care includeau și un Bugatti. Pantofii roșii cu toc înalt erau singurul zgomot care se auzea pe asfalt.  Hélène s-a oprit din mers și a început să viseze. Admira formele reci ale arhitecturii lui Mallet-Steven – “Garajul este una dintre cele mai pure expresii ale designului”. Dar lucrul la care ea visa de fapt era unul dintre acele automobile. Cine nu și-ar fi dorit să aibă o Alfa sau un Bugatti, când tot ce aveau în acea perioadă era un Citroën? 

La scurt timp după ce a obținut permisul de conducere în 1920, Hélène Delangle a decis să își cheltuiască câștigurile strânse lucrând ca model pe o plimbare cu micuțul Citroën în afara Parisului. Hélène a plecat atunci într-un tur al Franței de o mie de mile. Acela a fost începutul unei relații de dragoste care a durat tot restul vieții ei.

Aproximativ în aceeași perioadă, ea a descoperit un magazin nou care vindea accesorii pentru automobile, situat pe strada Saint-Ferdinand. Carrère este posibil să îi fi povestit despre acest magazin, deoarece era deținut de unul dintre prietenii săi apropiați, un fost pilot de vânătoare, Henri de Courcelles. Henri era un bărbat cu zâmbetul timid, dar neașteptat de larg. Ochii lui fermecători purtau adesea o expresie de amuzament secret. 

Fotografiile pe care le avea cu Courcelles erau mai numeroase decât toate celelalte. Ea ținea teancuri întregi depozitate în portbagaj. El, pare rezonabil de presupus, a fost prima ei mare dragoste. Însă, deși nu există înregistrări oficiale, se crede că Hélène a fost căsătorită cu Mongin. Un tip solid, prosper și cu un bun simț al umorului, pilot de curse amator, Mongin, alături de Courcelles, i-a cultivat lui Hélène entuziasmul pentru viteză. 

Și tot Mongin și Courcelles au fost cei care au luat-o pe Hélène pentru prima dată într-o călătorie în afara Franței, în toamna anului 1921. Motivul? Cursa de 200 de mile de la Brooklands. Singura experiență a lui Hélène care avea legătură cu lumea curselor auto era o veche amintire, păstrată din copilărie, în care automobilele păreau niște monștri fioroși, învăluiți în praf, care alergau de-a lungul câmpiei Beauce. 

Uitându-se pe programul cursei, Hélène a fost uimită să afle că femeile nu aveau dreptul să participe la această cursă. Aroganța bărbaților a uimit-o și a înfuriat-o în momentul când i-au răspuns că femeile nu pot participa. Ce îi făcea pe acești bărbați să creadă că femeile erau inferioare? Cum rămânea cu faptul că femeile lucrau ore întregi și cărau greutăți în treburile domestice? Dansul i-a arătat lui Hélène că femeile erau mult mai flexibile, mai rapide și mai ușoare. Zâmbind, cei doi prieteni ai ei au schimbat subiectul. Regulile erau reguli, așa că nu existau excepții. Dacă chiar își dorea să se implice, existau raliuri sau curse de viteză în coastă. Dar Grand Prix-uri? Oare s-a gândit ce costuri implicau? 

Neînfricarea lui Hélène era admirabilă și, în același timp, terifiantă. Când Mongin și Courcelles și-au testat frânele conducând pe un lac înghețat, Hélène a vrut să conducă și ea. Mongin, fără a părea încântat, a recunoscut că Hélène avea un control excepțional. A rămas uimit de motivarea ei. Însă în 1926 Hélène și-a anunțat prietenii că își va urma cariera în lumea dansului și va renunța la cursele auto. Au răsuflat ușurați. Știau că dansul era o carieră mai bună și mai sigură pentru ea. 

În primăvara lui 1926, Hélène s-a mutat într-un nou apartament pe o stradă micuță și elegantă, numită Saint-Senoch, în arondismentul al XVII-lea. Tot în acea vreme, Hélène s-a semnat pentru prima dată cu numele ei de scenă: Hellé Nice. 

La începutul anului 1929 viața lui Hélène avea să se schimbe pentru totdeauna. Aflându-se în vizită la Megève, resortul ei preferat, Hélène a suferit un accident în timp ce schia. Acest accident urma să pună stop carierei sale de dansatoare. 

În urma accidentului, Hélène a decis să își încerce norocul ca pilot de curse profesionist. După ce s-a sfătuit cu Mongin, a decis să conducă un automobil Omega Six. Tot Mongin a fost cel care l-a abordat pe producător, Jules Daubecq. Vânzările în scădere ale firmei urmau a fi îmbunătățite dacă o doamnă tânără și elegantă apărea la volanul unui astfel de automobil. Așa că Daubecq a acceptat. Un automobil Omega Six a fost produs special pentru Hélène. 

Antrenamentele erau intense și extenuante. Avea nevoie de exerciții fizice pentru a deveni mai puternică. Avea încredere deplină în Mongin drept profesor. Trebuia să memoreze fiecare curbă, fiecare petic neuniform. Trebuia să știe circuitul în așa fel încât să poată conduce legată la ochi. 

Grand Prix-ul celei de a treia “Journée Féminine” a avut loc duminică, 2 iunie 1929. Hélène a participat cu un automobil Omega Six.

Pe prima pagină a ziarelor de a doua zi se putea citi cu majuscule: “DOMNIȘOARA HELLÉ NICE, FERMECĂTOAREA DANSATOARE DE LA CASINO DE PARIS, A CÂȘTIGAT GRAND PRIX-UL FEMININ IERI, LA MONTLHÉRY”. 

Cu mâinile pline de bășici, la finalul cursei Hélène tot a găsit puterea să își aplice un strat nou de ruj. Și-a așezat bereta și s-a pregătit să pozeze victorioasă. Era, începând cu acel moment, câștigătoarea primului Grand Prix dedicat femeilor din istoria curselor automobilistice.

Era începutul unei veri minunate. Dar oare pentru cât timp avea să dureze faima lui Hélène? 

La o zi după ce câștigase, Hélène a auzit că cei de la Bugatti voiau să îi ofere un automobil pentru a concura umătoarea săptămână la “Actors’ Championship”. Bugatti, deși nu voia să recunoască, era automobilul la care visase de mult prea multe ori în fața showroomului de pe Avenue Montaigne. 

Până la sfârșitul verii își încheia triumfurile cu o apariție bine mediatizată într-un frumos Rosengart din 1928 la Le Touquet. Cameramanii, producătorii de automobile și oamenii din mulțime erau vrăjiți de farmecul ei și, în același timp, de curajul ei. Cântăreții și dansatorii, care se aflau în umbra ei, au disprețuit modul nerușinat în care și-a expus corpul și și-a folosit zâmbetul pentru a atrage atenția. Era de necrezut, spuneau ei, cum a putut scăpa cu asta: cine a mai auzit să conduci un Rosengart în costum de baie? Dar pentru Hélène, așa era viața: în unele zile îmbrăca costumul de dans și mergea către cabaretul unde lucra. În altele, renunța la ciucurii care îi acopereau sânii în favoarea mănușilor de condus. 

În lipsa existenței unor informații exacte, se presupune că relația ei cu Bugatti a început în urma succesului ei la “Actors’ Championship” alături de automobilul Bugatti T43A. În fotografiile din acea perioadă se puteau observa zâmbetele radiante ale lui Hélène și ale tânărului Jean Bugatti atunci când se priveau în ochi, în timp ce Jean o prezenta alături de premiul pe care îl câștigase pentru locul trei obținut la Bugatti Grand Prix, care avusese loc la Le Mans. 

La Salonul auto de la Paris, Ettore i-a oferit un 35C, cel mai frumos automobil de curse pe care ea îl văzuse vreodată. Era încrezătoare că poate atinge 200 km/h. O asemenea ofertă, adresată unei femei care spunea întotdeauna că senzația de viteză era cel mai palpitant lucru pe care îl cunoștea. 

Aflată în vizită la proprietatea lui Bugatti de la Molsheim, a avut ocazia să învețe să controleze noul ei automobil.  Absența lui Jean Bugatti a fost singura dezamăgire, dar nu a fost ceva care a surprins-o. Ceea ce își dorea ea cel mai mult era să vadă automobilul. Mai mult de atât, își dorea să îl conducă. 

Tot la Molsheim, Hélène l-a cunoscut, față în față, pe Louis Chiron. Omul care, mai târziu, urma să o distrugă. Îl știa deja de la curse, mai exact de când ea era lângă cadavrul lui Henri de Courcelles, iar Chiron a trecut cu viteză pe lângă ea. Ambițios și cochet, Chiron era cunoscut pentru abilitățile sale cu femeile. Relația sa cu Alice Hoffman, frumoasa soție a sponsorului său, proprietarul firmei Nerka Spark Plugs Agency, nu mai era un secret în 1929. Dar Chiron, în doar două sezoane, câștigase opt Grand Prix-uri pentru Bugatti, folosind bujii Nerka. Acest lucru, pentru Bugatti și Alfred Hoffman, era lucrul care conta cel mai mult. 

La douăzeci și patru de kilometri sud de Paris se afla Montlhéry, primul circuit din Franța. Guy Bouriat și Albert Divo erau cei care îi supravegheau progresele lui Hélène. Divo obișnuia să îi spună lui Hélène “You’re part of the machine”. Îi spunea că trebuie să simtă tot ceea ce automobilul îi transmite. Îi spunea să îl asculte și, când simțea că a ajuns la limită, trebuia să continue să forțeze. 

La Montlhéry, Hélène bătea recordul de viteză în decembrie 1929. 197,708 km/h pentru cea mai rapidă tură și o medie pe zece mile de 194,266 km/h.

Toată lumea își dorea poze cu ea. Un reporter de la L’Auto i-a strâns mâna și i-a spus că îi urmărește cariera cu interes. Femeile erau curioase și îi cereau lui Hélène să le povestească ce simte. Nu existau prea multe cuvinte care să descrie sentimentul de bucurie, încântare și teroare, într-un mod atât de intens și confuz. Dacă o întrebau despre condus, ea putea să le spună doar că știa că asta își dorește să facă pentru tot restul vieții. Nimic, nici măcar dansul sau schiatul, nu puteau explica sentimentul acela în care pilotul și automobilul fuzionau. Pentru o săptămână întreagă, Hélène fusese cea mai importantă femeie din Franța. Toată lumea voia să o întâlnească. Toată lumea voia să îi cunoscă interesele: mâncarea favorită, cea mai frumoasă vacanță, cartea preferată, automobilul favorit. O femeie chiar a insistat că vrea să fie plimbată de către Hélène de-a lungul circuitului Montlhéry, pentru a experimenta senzația despre care ea povestea cu atât entuziasm. A rezistat jumătate de tură înainte să leșine. 

Din păcate, în timp ce majoritatea jurnaliștilor bănuiau că Hélène și tânărul Jean Bugatti ar avea o relație, niciunul nu a făcut legătura între ea și Bruno d’Harcourt. Faptul că lumea nu a bănuit nimic a fost de fapt un noroc, considerând că Bruno era căsătorit cu una dintre cele mai mărețe femei din Franța, Prințesa Isabelle d’Orléans. Așa că relația lor a rămas o aventură discretă. Ocazional, când prințesa era plecată să își viziteze mama, cei doi reușeau să petreacă o zi împreună. “The April rally” din Maroc a fost un plan pus la cale de cei doi. Bruno era sătul să o vadă doar o oră sau două. 

Lista participanților la raliul Casablanca era impresionantă. Marcel Lehoux, un proprietar de garaj din Algeria, a început să concureze în 1924 și era unul dintre cei mai buni piloți Bugatti. Philippe Etancelin din Rouen, care se ocupa cu vândutul lânii și a pufului de gâscă, a intrat în lumea curselor în 1926. Anne Itier era o prezență nouă în lumea Grand Prix-urilor, după ani întregi în care a participat în curse de viteză în coastă. Cu două zile înaintea raliului, Bruno și-a scos automobilul Bugatti pentru un antrenament de la Casablanca la Medronna. Intrând rapid într-o curbă, a socotit greșit și a ratat drumul. Chiar dacă era conștient când a fost găsit, Bruno a murit două zile mai târziu.

Vremea rea nu îi putea ține pe francezi în casă când venea vorba de curse, astfel că, pe 1 iunie 1930 avea loc al treilea Grand Prix al lui Ettore Bugatti la Le Mans. Hélène a terminat pe locul trei, după 32 de ture și 566 de kilometri. Tipic pentru ea, tot ce conta era că pierduse la o diferență de doar 28 de kilometri. Dar nu era o problemă. Își spunea că se va descurca mai bine data viitoare. Voia doar să demonstreze că nu există un handicap între bărbați și femei. 

Când a ajuns la vârsta de treizeci de ani, lui Hélène i s-a oferit șansa să meargă în America și să fie prima femeie care va concura la cursele de tip “dirt tracks”. În prima săptămână urma să se familiarizeze cu pistele. Prima apariție a avut loc pe 10 august 1927 la Woodbridge. Urma să primească două sute de dolari pe apariție. La acea vreme, femeile nu aveau voie să participe la curse în America, dar faptul că Hélène ar fi fost prima, cu zâmbetul ei și cu buclele aurii, urma să umple primele pagini ale ziarelor. Când Hélène se afla la volan obișnuia să participe fără cască, deoarece mulțimile iubeau să o vadă cu buclele aurii în bătaia vântului.

Au existat câteva femei care au concurat în cursele auto din anii ’30. Însă nu au fost multe care să aibă curajul să participe împotriva bărbaților sau care să se încumete să concureze pentru doborârea unor recorduri. Anne Itier a concurat în câteva Grand Prix-uri, împotriva bărbaților, însă, când a fost întrebată despre ambițiile ei, Itier a spus că speră să vadă trei femei englezoaice participând împotriva a trei femei franțuzoaice. Hélène, când a fost întrebată același lucru, i-a numit pe Tazio Nuvolari, Louis Chiron și Philippe Etancelin drept piloții împotriva căruia voia să îsi testezele forțele. 

Când Hélène s-a îndrăgostit de o Alfa Romeo, a considerat că nu a fost intenționat neloială țării sale. Automobilul Bugatti 35C cu care ea concura era frumos, dar noul 59 era prea greoi de manevrat pentru ea. Așa că următoarea alegere ar fi fost o Alfa Romeo, pe care o văzuse la Monza. 

În următorii ani, Hélène a continuat să conducă automobile Bugatti și Alfa Romeo printre cei mai cunoscuți piloți. A concurat nu numai în curse micuțe, dar și în curse de viteză în coastă și raliuri prin toată Europa, câștigând în 1932 raliul Paris – Saint-Raphaël Féminin și de asemenea participând la faimosul raliu Monte Carlo. 

Anul ghinionului – așa a numit Hélène, mai târziu în viață, anul 1936. Dar de unde avea să știe că își va aminti de el în acest fel? Cum putea știi dinainte că va blestema ziua în care a acceptat invitația de a conduce în Brazilia?

La bordul vasului Augustus, navigând spre vest într-un ritm liniștit, se aflau Hélène și Arnaldo Binelli. Cei doi îndrăgostiți s-au bronzat, au citit, au băut și au făcut dragoste. Ceilalți pasageri, văzând cât de tandru s-au fotografiat unul pe celălalt, au presupus cu siguranță că este vorba despre un cuplu în luna de miere. Nu ar fi fost ușor să-i convingem că această femeie plină de viață, cu un aer parizian, cu unghiile stacojii, pantofii cu toc înalt și buclele blonde era, în acel moment considerată drept cea mai bună femeie pilot de curse din Franța. Acest lucru era imposibil de crezut până când și-a scos jacheta și cei din jur i-au putut observa brațele musculoase, bronzate cu mâneci scurte. Întrebată, ea a explicat că intenționează să concureze în Marele Premiu de la Rio pe circuitul Gavea, unul dintre cele mai periculoase din lume. 

Ajunsă la Rio, a auzit că președintele Vargas dorea să o cunoască pe prima femeie franțuzoiacă care urma să participe în Marele Premiu din țara lui și să o prezinte familiei sale. Purtând cea mai bună pălărie de paie și mănuși de bumbac, Hellé Nice a pozat alături de fiicele lui Vargasși a complimentat Brazilia, în timp ce sorbea dintr-o cafea mai bună decât gustase vreodată la Paris.

Chiar dacă coresponda des cu Henri Thouvenet și Mongin, care o țineau la curent cu ceea ce se întâmpla acasă, iar aici se afla cu Arnaldo, Hélène nu a lăsat niciodată amorul să îi submineze profesionalismul. În săptămâna de pregătire pentru Marele Premiu de la Rio din 7 iunie, Hélène se antrena pe circuit în fiecare dimineață. Antrenamentele erau chiar mai vitale decât de obicei. 

Cunoscut sub numele de “Trambulina diavolului”, circuitul a fost construit la început pe un drum pietruit, cu linii de tramvai, pe dealul orașului Gavea. Era genul de provocare pe care Hélène o savura cel mai mult. O fotografie personală făcută chiar înainte de cursă arăta, nu vedeta obișnuită cu aparatul de fotografiat, ci o sportivă profesionistă, care a tras rapid din țigară și și-a îngustat ochii în timp ce se concentra pe circuitul pe care îl învățase deja și pe care îl reținuse în memorie.

Majoritatea piloților sud-americani sosiseră cu Ford V8. Doi piloți italieni, Carlo Pintacuda și Attilio Marinoni, au venit cu automobile sport Alfa, direct din garajul Ferrari. Vittorio Coppoli, de la agenția Bugatti din Buenos Aires, conducea un Bugatti, în timp ce favoritul brazilian, înalt și plin de farmec, Manuel de Teffe, conducea un automobil Alfa Monza. Spectatorii erau peste tot și, aparent, nu știau că semnalul de pornire le cerea să se țină departe de automobile. 

Părea să fie anul ei norocos. În primele ore ale cursei, ea și-a menținut locul în vârf. Vittorio Coppoli a câștigat, dar mulțimea a strigat aproape la fel de tare pentru singura concurentă de sex feminin, care a condus vechea ei Alfa Monza cu atâta pricepere pe cel mai periculos circuit al țării. 

Vestea că va concura la Marele Premiu de la Sao Paulo luna următoare a fost raportată cu entuziasm în presa locală braziliană. Cursa urma să fie cea mai mare din istoria orașului Sao Paulo. La nouă dimineața, străzile largi ale orașului erau deja aglomerate de susținătorii campionului lor de acasă, Manuel de Teffe. Arnaldo Binelli, după ce a contribuit la verificarea automobilului, a lăsat-o pe Hélène să discute cu ceilalți piloți în fața clădirii elegante care găzduia clubul auto al orașului. Difuzoarele au sunat avertismente către mulțimea de pietoni pentru a se ține departe de automobile. Câteva baloturi de paie așezate strategic în curbe au fost singurul gest care a fost făcut pentru siguranță. 

La ora 9:30, primarul, transpirând vizibil în uniforma pe care era obligat să o poarte pentru această ocazie, a dat semnalul de start. Hellé Nice se situa pe locul al treilea în timp ce trecea pentru prima dată prin vizorul camerei lui Binelli. Până în cea de-a cincea tură, a urcat pe locul al doilea și îl avea pe Teffe în spate. Deținea controlul perfect. Arnaldo i-a spus mai târziu că el nu a văzut-o niciodată conducând atât de bine. Coppoli, campionul circuitului Gavea, a abandonat în al treisprezecelea tur. Hellé Nice a fost nevoită să oprească când o hârtie a zburat și i s-a lipit de partea din față a Alfei, sufocând grila radiatorului. Câteva ture mai târziu, a recâștigat locul patru. Arnaldo, în timp ce spera să nu fie împins pe pistă de valul de oameni din spatele său, a prins-o într-o poziție familiară, cu buzele despărțite, aspirând aerul de parcă era nicotină, în timp ce lua o curbă dificilă. În turul cincizeci, s-a oprit să realimenteze, suficient de mult pentru a pierde locul trei în fața eroului brazilian. Opt ture mai târziu, la două distanță de final, Arnaldo a văzut cu încântare că i-a prins din nou din urmă. Pintacuda trecuse deja postul de finalizare cu viteză record și intrase în legenda braziliană. Marinori venea repede, dar Hellé Nice se lupta cu Manuel de Teffe pentru locul al doilea, alunecând pe curbe într-un nor de praf.

Arnaldo și-a pregătit camera pentru ultima linie dreaptă. În jurul lui, brazilienii țipau pentru Teffe. Cu colțul ochiului, îi putea vedea aleargând, erau o pată de culoare care inunda pista. Ceea ce nu a putut vedea Arnaldo a fost dacă balotul de paie care a apărut brusc în mijlocul pistei a fost împins sau a alunecat. Un polițist a străpuns mulțimea și s-a aplecat să îl ridice. Dar Hélène nu a avut timp să vadă nici balotul și nici polițistul. Venind după colț cu 150 km/h, tot ce putea vedea era că de Teffe îi lăsase suficient spațiu pentru ca ea să se strecoare și să treacă.

Dar nu a trecut. Camera a surprins-o când a lovit balotul. Un corp a zburat, răsucindu-se printr-un nor de praf. Automobilul a zvâcnit, s-a învârtit și a aruncat un alt corp, înainte ca acesta să loveasă spectatorii. 

Prima numărătoare a arătat că patruzeci de oameni au fost uciși. Mai târziu, s-a stabilit că șase erau deja morți și încă treizeci și patru primeau tratament de urgență la spitalul local. 

Hélène se număra printre cei care fuseseră duși la spitalul Santa Caterina. Lui Arnaldo i s-a spus că se află într-o comă profundă. Medicii nu aveau prea multe speranțe. 

Trei zile mai târziu după ce a ajuns la spital, Hélène se trezea, iar peste două luni ieșea din spital. 

Mai multe fetiție din generația 1936-7 erau numite “Ellenice” în cinstea lui Hélène. 

În ianuarie 1937 Hélène a fost invitată să participe la Algiers Grand Prix. Dar a refuzat și a ales în schimb să se retragă o perioadă, pentru a se relaxa până când va simți că este pregătită să se întoarcă. 

În următorii doi ani, a concurat în raliuri sperând să se întoarcă în echipa Bugatti. În august 1939, prietenul ei Jean Bugatti a fost omorât în timp ce testa un automobil de companie. În 1943, Hélène s-a mutat pe Riviera Franceză și și-a cumpărat o locuință în Nice, unde a locuit pe perioada războiului.

În toamna anului 1948, amintindu-și de performanța magnifică a lui Hélène de la Comminges, într-un Renault, din vara anului 1939, Itier i-a scris lui Hélène sugerându-i că ar trebui să participe împreună la raliul Monte Carlo în 1949. Hélène a fost încântată la culme. Pe 17 ianuarie mergea la Nice pentru a cumpăra un nou Renault pentru puțin sub 320,000 de franci de la showroomul local. Primul raliu care urma să aibă loc după război era evenimentul ideal la care Hélène putea să organizeze întoarcerea pe care o planifica.

Însă cu o seară înainte de raliu, având-o pe Anne Itier alături, Hélène a trăit una dintre cele mai umilitoare experiențe din viața ei.  Îmbrăcată pentru o noapte în oraș, a participat la recepția care a fost acordată piloților de raliu. Conversa cu Itier și prietenele lor, Yvonne Simon și Germaine Rouault, când o figură înaltă s-a detașat de restul grupului și a venit spre direcția lor. Arătând cu degetul către ea și ridicând vocea, a acuzat-o că era agent Gestapo. Hélène nu a știut cum să reacționeze. Bărbatul care a acuzat-o era Louis Chiron, adoratul rege al motorsportului din Monte Carlo. 

Acuzațiile s-au dovedit a fi nefondate, iar în lipsa dovezilor s-a dovedit că ea nu era agent Gestapo. Cu toate acestea, Hélène a rămas, cum s-ar spune “de neangajat”. Cariera ei a fost distrusă de două ori – o dată la Sao Paulo, în accident și apoi de acuzația lui Louis Chiron.  

Una dintre cele mai iubite femei ale secolului XX, care a concurat cu succes în mai mult de șaptezeci de evenimente din lumea curselor automobiliste și-a petrecut ultimii ani din viață într-un mic apartament situat la mansarda rece a unui bloc din Nice, pe strada Edouard Scoffier. 

Înstrăinată de familie de ceva ani buni, Hélène a murit fără bani, fără prieteni și complet uitată de mulțimea bogată și plină de farmec implicată în cursele cu motor.  

Pioneră pentru egalitatea de gen și deținătoare de recorduri mondiale de viteză, Hélène a fost în mare parte uitată. A fost înmormântată în nord-centrul Franței și, inițial, nu a avut nici măcar o plăcuță cu numele ei pe mormânt. Fundația Hellé Nice, înființată douăzeci și patru de ani mai târziu, a instalat o plăcuță memorială lângă mormântul ei.

Când vine vorba despre femei în motorsport, Hellé Nice ar trebui să nu lipsească din niciun top. Acum, la finalul acestui articol, mă simt cumva apropiată de Hellé. M-am atașat de ea – parcă o văd cum bea cafeaua de dimineață, cum mânca un croissant la micul dejun și chiar cum își făcea bagajul și se muta dintr-un apartament în altul, după o nouă dezamăgire. Parcă o văd cum lua viața în piept, așa cum era ea și păstra amintirile frumoase într-o cămăruță din suflet. Nici măcar nu am curajul să îmi imaginez câte amintiri prețioase se ascundeau în acea cămăruță! 

Cartea “The Bugatti Queen” am găsit-o la fetele de la booksexpress.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: